Pe urmele mamei...

Era o zi incarcata in casa noastra din Costa Mesa, California. Dar, daca ma gandesc bine, cu zece copii si inca unul pe drum, fiecare zi, era o provocare... In acea zi, imi era greu sa-mi indeplinesc sarcinile zilnice si asta din cauza lui Len, baietelul meu, care avea trei anisori, pe vremea aceea si se tine dupa mine, oriunde ma duceam. Cand ma opream sa fac cine stie ce si ma intorceam, ma impiedicam de el. I-am sugerat cateva activitati amuzante, ca sa-l tin ocupat. -N-ai vrea sa te joci la leagan? l-am intrebat eu din nou. Dar el, mi-a zambit nevinovat si mi-a spus: - Nu mamico, prefer sa fiu cu tine. Dupa care, a continuat sa se tina dupa mine. Dupa ce l-am calcat pe degete pentru a cincea oara, am inceput sa-mi pierd rabdarea si am insistat sa se duca afara sa se joace cu ceilalti copii. Cand l-am intrebat de ce se comporta asa, el m-a privit cu ochisorii lui verzi si dragalasi si mi-a spus: - Ei bine mamico, educatoarea mi-a spus sa calc pe urmele lui Iisus. Dar eu nu-L pot vedea, asa ca m-am hotarat sa calc pe urmele tale. L-am luat pe Len in brate si l-am strans la piept. Lacrimi de iubire mi se prelingeau pe obraji, in timp ce o rugaciune imi izvora din inima--o rugaciune de multumire, pentru o imagine simpla si totusi atat de frumoasa a unui baietel de trei ani... Davida Dalton